Maimuţa care se credea copac

Odată demult, o maimuţă vieţuia într-un copac unde se obişnuise aşa de bine, încât a ajuns să creadă chiar ea însăşi că este un copac. Tare ciudat şi de necrezut părea acest lucru! Maimuţica stătea în copac cât era ziulica de lungă şi nu cobora de acolo nici noaptea. Zi şi noapte stătea în copac şi nimeni nu i-a spus niciodată că ea nu era de fapt copac. Nici copacul nu i-a şoptit niciodată că ea nu era copac, pentru că şi pe el îl amuza şi i se părea chiar un compliment plăcut faptul că această maimuţica se credea copac. Aşa că mai departe, maimuţica se lăsa legănată în vânt odată cu copacul. Dormea în copac şi se hrănea cu frunzuliţele fragede de pe crengile mai subţiri. Pe scurt maimuţica creştea an după an crezând în continuare că era şi ea un copac.

În pădurea aceea nu se găsea nici o oglindă, aşa că nu era nici o posibilitate pentru ca maimuţica să-şi dea seama că ea arăta cu totul altfel decât un copac. Părea mulţumită că stă în copac, însă totuşi, pe undeva în adâncul sufletului ei, parcă simţea că-i lipseşte ceva şi că viaţa ei era prea legată de copac într-un fel ciudat şi chiar nepotrivit.

Într-o bună zi s-a întâmplat să treacă pe acolo un iepuraş. S-a uitat sus în copac şi văzând-o pe maimuţica a strigat:
“Hei, tu de colo! Dă-te jos şi hai să ne jucăm! Sunt tare singur şi mi-ar place să găsesc pe cineva cu care să mă împrietenesc şi să mă joc!”

Maimuţica nu vorbise până atunci aproape cu nimeni, aşa că nu prea avea voce. Totuşi i-a răspuns:
“Pe MINE mă strigi? Dar eu sunt copac”.

Iepuraşului i s-a părut foarte comic răspunsul, ca o glumă bună, aşa că a început să chicotească, iar apoi s-a apucat să râdă de-a binelea, de se tăvălea pe jos de râs. NICIODATĂ nu mai văzuse o maimuţă care să se
creadă copac!

Uitându-se la el cum râde de ea, maimuţica s-a înfuriat şi a ţipat:
“Pentru ce râzi aşa?”

Tot chicotind, iepuraşul i-a răspuns:
“Păi nu eşti copac. Eşti MAIMUŢĂ. De unde ţi-a venit ideea asta caraghioasă că eşti copac?”

Auzind aceste cuvinte, maimuţica şi-a dat seama că de fapt nu ştia sigur de unde-i venise ideea. Acum ar fi vrut să se dea jos din copac, dar nu era deloc sigură pe ea şi se temea. Totuşi, pentru că iepuraşul o tot îndemna cu binişorul, a reuşit să coboare şi apoi şi-a petrecut tot restul zilei jucându-se şi distrându-se aşa de bine cum nu i se mai întâmplase niciodată în viaţă până atunci. Seara, după ce făcuse o mulţime de descoperiri amuzante şi se zbenguise cu poftă toată ziua, s-a întors în copacul ei ca să se culce, în copac era foarte bine şi plăcut, însă, pe zi ce trecea, maimuţicii i se părea tot mai uşor să renunţe la acest confort şi cobora ca să se distreze jucându-se. Curând, părerea de rău după copac a dispărut de tot şi maimuţica a ajuns să se simtă cu totul altfel în sufletul ei.

Pentru prima oară în viaţă maimuţica simţea cine este ea CU ADEVĂRAT şi se bucura chiar că este atât de diferită de un copac, se bucura foarte mult pentru că zi de zi descoperea lucruri noi despre ea însăşi, aşa că îşi dădea tot mai mult seama ce fiinţă deosebită era ea. Acum îi venea chiar să zâmbească de câte ori îşi amintea că înainte putuse să creadă că este un copac.

Sursa: Basme terapeutice pentru copii şi părinţi de Sempronia Filipoi (1998).

Lasă un răspuns