Psihologie generală

Cele mai importante momente ale etapelor istorice ale evoluţiei ideilor şi practicilor terapeutice

Omul este o fiinţă funciarmente neliniştită. El îşi caută permanent “liniştea” şi “starea de echilibru”. Este o fiinţă oscilantă şi nemulţumită care tinde către împlinire. El aspiră permanent către starea de echilibru şi perfecţiune. Este o aspiraţie în care sunt concentrate atât idealurile moral-spirituale, precum şi cele logice şi sufleteşti.

Aceasta a dus la dihotomia “Bine/Rău”.

Binele este condiţia stării de sănătate, de echilibru fizic, sufletesc şi moral.

Răul este ruperea unităţii şi tulburarea stării de echilibru fizic, sufletesc şi moral al omului. Răul este atât boala, cât şi păcatul.

Corelată cu istoria culturală a sănătăţii şi a bolii, este istoria culturală, atât morală, medicală cât şi psihologică, a terapeuticii. Ele fiind inseparabile, vom pre­zenta în continuare, cele mai importante momente ale etapelor istorice ale evoluţiei ideilor şi practicilor terapeutice.

Epoca paleoistorică, dominată de gândirea şi practicile magice, a produs, în planul terapeuticii generale, o formă de terapie specifică, reprezentată prin şama­nism, perpetuată, în unele culturi izolate, până în zilele noastre.

Practicile terapeutice ale Epocii clasice a Antichităţii le întâlnim expuse de Homer în Iliada. Motivul cu care se deschide epopeia este “nebunia lui Achile”. Impetuosul, instabilul, imprevizibilul erou oscilează sufleteşte între “crize de manie coleroasă” când se înfruntă cu Agamamnon şi “melancolie” când moare în luptă Patroclu. “Nebunia lui Achile” va fi tratată, ne spune Homer, cu cântece, muzică, mângâieri şi cuvinte de consolare ale femeilor. Este prima formă de psihoterapie.

Cel mai important moment, care inaugurează o nouă orientare, ca atitudine morală în terapeutică, este reprezentat de Socrate. Pentru acesta, aşa cum trupul are nevoie de tratament (“somatos therapeia”) în mod egal şi sufletul trebuie tratat (“psyche therapeia”). Socrate este primul care utilizează termenul de „psihoterapie” având semnificaţia de „îngrijire a sufletului”.

Sensul pe care acesta i-l dă este, în primul rând de ordin moral. Dar în dialogul său cu Charmides sau cu Gorgias, Socrate vorbeşte despre necesitatea şi modul de a “trata sufletul” şi “bolile” acestuia. El ne spune că a învăţat acest meşteşug de la un trac, Zalmoxes, care a fost sclavul şi discipolul lui Pythagoras şi care recomanda ca sufletul să fie tratat cu vorbe blânde, frumoase, cu mângâieri consolatoare, cu cântec şi muzică.

Ideile lui Socrate, în planul psihoterapiei sunt preluate de către stoici. Ele ne sunt expuse de LA. Seneca în tratatele sale filosofice (“De ira”, “De tranquillitate animi”, “De constantia sapientiorum” etc). Ideile stoicilor sunt preluate şi de tra­diţia creştină, regăsindu-le mai târziu ca “tehnici” de rugăciune, de linişte sufle­tească şi de comuniune cu divinitatea, în practica isihastă (Sf. Maxim Mărturisito­rul, Sf. Grigore Palamas).

Epoca modernă este inaugurată de N. Malebranche şi R. Descartes. Primul ne propune o “psihoterapie a moravurilor” prin “mortificarea simţurilor” cu ajuto­rul raţiunii. R. Descartes va face recomandări, în această privinţă, în scrierea sa “Reguli pentru îndreptarea spiritului”.

Mai aproape de noi, sec. XIX, dominat de filosofi şi moralişti, aduce în dis­cuţie “conceptul de angoasă” (S. Kierkegaard) şi raporturile sale cu echilibrul interior al fiinţei şi sensul vieţii acesteia, care vor da naştere unui important curent filosofic cu puternice influenţe în psihoterapie: existenţialismul (M. Heidegger, J.P. Sartre, K. Jaspers, L Binswanger). Tot în această epocă, F. Nietzsche, reco­mandă o “dietetică a spiritului” prin eliberarea omului de constrângerile morale şi afirmarea sa prin “voinţa de putere”. Este o concluzie care încheie ideile anterioare ale lui A. Schopenhauer.

Epoca medicală a terapiei bolilor psihice este marcată prin trei momente prin­cipale. Primul care deschide această serie este Ph. Pinel, “medicul filosof care introduce “terapia morală” în azilele de aleienaţi. Al doilea moment este repre­zentat de F. Mesmer care recomandând şi utilizând “magnetismul animal” în prac­tica terapeutică, inaugurează psihoterapia bazată pe sugestie. Ultima mare perso­nalitate care va exercita o influenţă covârşitoare în epocă este J.M. Charcot, cu studiile şi demonstraţiile sale clinice asupra isteriei. Din ultimii doi îşi va trage, în mare măsură substanţa doctrinei psihoanalitice S. Freud.

Cel care introduce şi va stătuta definitiv în practica medicală, psihoterapia, ca tratament particular, specific bolilor psihice, este S. Freud. Cuvântul devine “instrument terapeutic”. Libera asociaţie, interpretarea “mesajelor narative” ale pacientului, prelucrarea acestora, vor constitui noua formă de psihoterapie analitică, din care, teoretic, derivă toate celelalte.

Putem afirma, în acest moment, că istoria sănătăţii ca şi istoria bolii este paralelă cu istoria evoluţiei umanităţii şi a civilizaţiei. Între boală şi terapie există o relaţie directă, iar ele nu pot fi separate din contextul aceleiaşi “mentalităţi” sociale, al “concepţiilor despre lume” (Weltanschauungen), constituind poate, unul dintre elementele cele mai interesante, mai pline de semnificaţie şi importante ale acestuia.

Bibliografie
1. Tratat de psihopatologie – Dr Med., Dr. Psih. Constantin Enachescu
2. Tratat de psihanaliza si psihoterapie – Dr Med., Dr. Psih. Constantin Enachescu

Material realizat de psih. Iosif Szenasi.
Folosirea materialelor de pe acest site se poate face numai cu citarea sursei.

Iosif Szenasi este psiholog, psihoterapeut, coach şi trainer de dezvoltare personală. Oferă şedinţe de psihoterapie, consiliere psihologică, coaching şi training online, atât în limba română cât şi în limba engleză.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *