Despre recunoașterea propriei greșeli – Yokoi Kenji Diaz

Textul de mai jos este extras din conferința lui Yokoi Kenji Diaz, Cum să-ți domini temperamentul.

Când sosește un latin în Japonia, primul lucru ce îl învăț este: Uite, vii în vizită, bucură-te, dar dacă vei locui aici, învață asta: Dacă faci o greșeală, privește-l în ochi și spune „Am fost eu”. Așa sunt ei în Japonia.

Dacă întârzii la lucru, nu te ponta prima dată, ci caută-ți liderul și spune: „Îmi pare rău, am întârziat.”

Iar când liderul te întreabă: „Cum așa? Ce s-a întâmplat?”

Spune-i: „Nu s-a întâmplat nimic, pur și simplu am întârziat. Scuze!”

Iar când te întreabă care este motivul, spune-i: „Nu am motive, am doar rușine. Scuzați-mă, am venit târziu.”

Iar Japonezul va spune: „E în regulă, ni se întâmplă tuturor câteodată.” Și gata..

Dar dacă vei spune că te-a mușcat pisica, că a fost autobuzul, ploaia, traficul, sau orice altă scuză, oricât de validă ar fi ea, japonezul va spune „A fost ploaia?” Stai puțin.. „Uite, uite, uite..” și cheamă un alt japonez.

– De ce ai întârziat?

– Din cauza ploii..

 Mai cheamă un alt japonez.

„Uite, uite” și se adună o mulțime de japonezi, ca și cum ar mânca pop-corn în timp ce se uită la un film cu scuze, pentru fiecare scuză.. până vor ajunge să facă bullying professional.

Până când spaniolul își dă seama și spune: „Gata, am înțeles. Nu mai chema oameni. Am întârziat. Scuze.”

Și japonezul spune: „Ah, s-a terminat show-ul..”

Și aici se oprește totul.

Dar dacă nu recunoaște, show-ul ajunge la concediere pentru că nu trebuie decât să recunoști greșeala și gata.

Cultura noastră (n.t. cea latino-americană) pare să ne dicteze că nu putem face asta.

Întârziem și spunem lucruri de genul: „Sunt aici, sunt aici, sunt aici! Am ajuns târziu, dar am ajuns! Sunt oameni care nu ajung, șefule.. Eu am ajuns!”

Și șeful face: „Ah… Da.. Păi.. da..”

Dacă nu recunoaștem greşeală, tendința este de a intra într-un cerc vicios de a o repeta.

Mai mult! Când ofensăm pe cineva nu spunem: „Te-am ofensat, scuze!”, ci spunem: „Da, poate că l-am ofensat, cine știe?.. Mai bine spus.. S-a simțit ofensat? Pentru că eu nu mi-am dat sema. Până la urmă, am supărat eu pe cineva? Dacă are dovada că l-am jignit în Neptun și o poate aduce cu doi martori.. Scuze, atunci!..”

Sau sunt momente când ne cerem iertare și înrăutățim situația.

Omul spune: „Ah, gata, bine, atunci scuze.. Că dacă nu îmi cer scuze, ce? Ce va face? Câti sunt? Cum e?..”

Acum e mai rea scuza ca ofensa..  

Pe când a-ți cere scuze e sublim.

Un lider care vine la subalternii săi și le spune: „M-am înșelat.”

Sau care spune: „Ce am spus ieri nu se schimbă, facem așa, dar modul în care am vorbit a fost așa de urât și m-am gândit la asta toată noaptea, vreau să vă cer scuze. Nu trebuia să vorbesc așa.” Acest lider nu pierde autoritatea.

Un tată care își privește copiii și își cere iertare nu își pierde autoritatea, ci câștigă autoritate.