Parintii, copiii, stima de sine si scenariul de viata

Incep acest articol prin a spune ca fiecare dintre noi –  chiar si crescand intr-o familie unde domina o atmosfera sanatoasa si protectiva –  am fost intr-o oarecare masura afectati negativ. De ce? Pentru ca nu exista parinti perfecti si nu exista mediu perfect, prin urmare, nu exista nici copii deveniti un adult perfect.

Parerea proasta despre noi insine este direct proportionala cu numarul de rejectii si critici pe care le-am primit in copilarie. Ne place de noi insine si ne acceptam asa cum suntem direct proportional cu gradul de iubire si acceptare pe care ne-au aratat-o parintii nostri in copilarie. Adesea un individ este limitat in capacitatea de a se iubi pe sine pentru ca in copilarie nu a avut parte –  sau a avut parte de prea putine – momente cand s-a simtit iubit.

Mesajele negative pe care le primim in copilarie sunt determinante pentru felul in care vom fi ca adult. Cecil Osborne prezinta in cartea “Arta de a invata sa te iubesti” (vezi aici) cateva mesaje – nu tocmai potrivite – pe care un parinte le poate transmite copilului, impreuna cu un posibil raspuns pe care l-ar fi dat acesta din urma daca ar fi avut un vocabular suficient de bine dezvoltat si curajul sa riste o pedeapsa severa sau sa fie trimis in camera lui in dizgratie.

Parinte: Nu ma intrerupe! Nu vezi ca vorbesc?
Copil: Da, vorbesti.. Dar cum ramane cu sutele de ocazii cu care tu m-ai intrerupt pe mine? De ce este in regula ca tu sa ma intrerupi oricand si oriunde, dar nu este OK ca eu sa te intrerup pe tine? Se presupune ca aceasta regula este valabila pentru toata lumea.. Sau nu? Poate daca ai spune si tu ca iti pare rau cand ma intrerupi, as invata niste bune maniere din exemplul dat de tine.

Parinte: Ti-am zis sa faci asta acum! Treci si fa acum!
Copil: Bine, bine! Dar de ce astepti obedienta instanta din partea mea cand voi (parintii) nu va strigati niciodata “Fa asta acum!”. Iar cand eu iti cer ceva, aproape mereu spui “Stai putin ca am ceva treaba acum”. De ce eu trebuie sa fac totul acum, chiar in clipa asta? Indiferent de ce fac, trebuie sa ma opresc si sa fac ce vrei tu. Nu ii inteleg pe oamenii mari.  Nu cred ca imi place de ei. Uneori cred ca nu sunt normali la cap.

Parinte: Asteapta tu numa’ sa vina taica-tu acasa!
Copil: Da, am mai auzit-o pe asta.. Mai sunt cinci ore pana vine acasa si pana atunci trebuie sa stau sub acest nor mare si negru de teama. Ai idee cat inseamna cinci ore pentru un copil mic? Cam cat cinci zile pentru tine. Cum ti-ar placea sa traiesti urmatoarele cinci zile cu o amenintare atarnand deasupra capului tau si tot ce stii este ca ceva rau se va intampla? Nu ti-ar placea, nu-i asa? Stii ce? Cred ca esti sadica! Ori sadica, ori pur si simplu rea! Daca crezi ca am nevoie sa fiu pedepsit, de ce nu faci tu asta si sa trecem odata peste? Astfel eu nu ar mai trebui sa astept cinci zile sa ajunga tata acasa si sa vad daca ma va bate sau nu. Cred ca nu imi place de tine. Deloc. Am sa ma prefac totusi ca imi place, pentru ca daca nu, imi voi pierde securitatea si am mare nevoie de ea.

Parinte: Fugi si adu-mi ciocanul!
Copil: De ce trebuie ca mereu sa fug si sa aduc lucruri pentru tine? “Fugi la magazin..“, “Fugi si spune-i lu’ maica-ta..“, “Fugi si intreab-o pe sora-ta“. Fugi, fugi, fugi.. M-am saturat sa fug! Voi nu fugiti, voi mergeti! Chiar incet! Voi o luati cu incetisorul. De ce eu trebuie sa alerg mereu, sa duc mesaje, sa aduc obiecte si sa fac alte lucruri de genul asta? Am sa fug pana nu am sa mai pot, doar ca sa imi dati putina atentie si dragoste,.. dar asteptati pana am sa ma fac mare! Atunci nu am sa mai alerg pentru nimeni. Poate chiar am sa ma misc mult mai incet, doar ca sa castig o singura batalie macar. Sau,.. s-ar putea sa aleg sa alerg toata viata, tensionat si anxios, inghitind cate un calmant din cand in cand ca sa imi potoleasca anxietatea. Cum ti-ar placea sa iti dau eu ordine, hâ? Fugi si adu-mi micul dejun, mami. Tati, fugi si adu-mi jucaria aia ce mi-ai promis-o! Ar trebui ca regulile sa fie valabile in ambele sensuri, dar lasa ca vedeti voi, am sa cresc mare si am sa ma rebelizez impotriva voastra. Am sa gasesc eu modalitati sa ma revansez.

Parinte: Dumnezeu nu te iubeste cand esti rau.
Copil: Rau? Eu sunt rau? Dumnezeu ma iubeste cand sunt bun si se supara pe mine – ca si voi –  cand fac o gresala? Daca e asa, inseamna ca nu e cu nimic mai bun ca voi! Si daca Dumnezeu ma uraste cand fac greseli, inseamna ca va uraste si pe voi pentru ca data trecuta cand s-a citit la biserica din Biblie au spus ca “cu totii am pacatuit”, asta inseamna ca si voi ati gresit! Si, daca gresala il supara pe Dumnezeu, inseamna ca ati dat de mare belea! Cand voi doi va certati si va suparati unul pe celalalt, Dumnezeu se supara pe voi? Daca da, inseamna ca e suparat pe voi destul de des. Apropo, cum se face ca e OK ca voi sa va suparati, dar eu nu am voie?

Parinte: Spune-i lui Ionut ca iti pare rau!
Copil: OK, OK, dar nu imi pare rau! Nici macar putin! El m-a lovit primul si nu imi pare rau ca l-am lovit. Dar.., daca nu mint si nu ii spun ca imi pare rau o sa ma bateti, asa ca.. am sa mint si asa nu am sa fiu batut. De ce trebuie sa imi cer scuze fata de Ionut cand el m-a lovit prima data, iar eu nu am facut decat sa ma apar? Voi nu spuneti niciodata ca va pare rau atunci cand ma loviti!

Parinte: Termina cu plansul sau iti dau eu un motiv sa plangi!
Copil: Bine, daca spui tu.. Nu am de ales. Asa ca.. am sa-mi ingrop durerea si tristetea si furia atat de adanc incat nimeni nu va sti vreodata ce simt. Am sa-mi ingrop si veselia si spontaneitatea. Am sa construiesc un zid in jurul meu ca sa nu mai simt nimic. S-ar putea sa dezvolt migrene, despresie sau alte simptoame, dar macar nu va mai trebui sa simt.

Parinte: Trebuie sa iti respecti parintii!
Copil: Da? De ce? Voi nu ma respectati pe mine. Tipati la mine, ma bateti si imi spuneti cat de rau sunt. Daca ati face asta cu prietenii vostri nu ati mai avea nici unul. Cu ei sunteti politicosi, chiar daca nu prea va place ce fac. Pe ei ii respectati si nu ii insultati. Si stiti ce? Unii dintre ei chiar sunt ciudati! V-am auzit spunand asta intre voi, dar fata de ei va prefaceti ca totul e bine si frumos.  Asadar, nu, voi nu ma respectati si s-o spun pe aia dreapta, nici eu nu va respect pe voi. Dar trebuie sa fac dupa voi pentru moment, ca voi sunteti mai mari si am nevoie de voi, pana am sa ma fac mare, apoi vedeti voi!

Parinte: Sa nu indraznesti sa fi obraznic cu mine!
Copil: De ce nu? Voi sunteti obraznici unul cu celalalt. Si o faceti chiar in gura mare! Urlati si va certati, sau intrati intr-o tacere de mormant care e chiar mai rea decat cand atunci cand strigati unul la celalalt. Uneori folositi cuvinte care mi-ati spus ca sunt urate si ca nu am voie sa le folosesc. Cum se face ca voi aveti voie? Cum se face ca voi va certati mereu si va raspundeti urat, iar cand eu fac asta sunt lovit?

***

Iata doar cateva dintre raspunsurile pe care le-ar putea da un copil, daca ar avea aceasta capacitate. Desi copilul mic nu poate sa emita astfel de raspunsuri la nivel verbal, in perioada copilariei isi poate decide scenariul de viata inclusiv pe baza acestor intamplari.

Scenariul de viata este un concept al Analizei Tranzactionale care afirma ca fiecare dintre noi, in copilarie, concepem o poveste a vietii pentru propria persoana. Aceasta poveste are un inceput, un mijloc si un sfarsit. Schita de baza o concepem in primii ani de viata, inainte de varsta la care incepem sa vorbim. Mai tarziu, in copilarie, adaugam mai multe elemente acestei povesti. Majoritatea acestora sunt adaugate pana la varsta de 7 ani si sunt revizuite de-a lungul adolescentei.

Ca adulti, de obicei nu mai suntem constienti de povestea de viata pe care ne-am scris-o pentru noi insine. Cu toate acestea, o traim ca si propriul destin. Fara a fi constienti de aceasta, ne stabilim modul de viata astfel incat sa ajungem la finalul pe care l-am decis atunci cand eram copii.

Aceasta poveste a vietii este cunoscuta in AT sub denumirea de scenariu de viata. Copilul alege un anumit scenariu de viata pentru ca, in acel moment de viata, acea alegere reprezinta cea mai buna strategie de supravietuire intr-un mediu perceput ca fiind ostil.

Ca adulti, ne justificam scenariul prin distorsionarea realitatii astfel incat sa se incadreze in convingerile noastre despre viata. Odata ce acceptam faptul ca in cadrul scenariului simtim siguranta a ceva ce ne este familiar, ne vine mai usor sa intelegem de ce, sub stres, preferam sa alegem siguranta aparenta a lumii pe care o cunoastem, decat sa infruntam teama de necunoscut.

Analiza tranzactionala ofera o metoda de demascare a deciziilor din copilarie care formeaza un scenariu, permitand procesul de schimbare a unui scenariu de viata care afecteza in mod negativ dezvoltarea personala. Scenariul de viata poate fi schimbat prin redecizie (Robert Goulding, Mary Goulding, ~1960). Recomand cartea Changing Lives through Redecision Therapy (Schimbind vieti prin terapia redeciziei) (vezi aici).

Aceia dintre voi care doriti sa va descoperiti scenariul de viata puteti face asta in cadrul sedintelor de psihoterapie.