Temperament și caracter – Ce presupune un caracter puternic?

Videoclipul de data trecută, cel despre importanța recunoașterii propriei greșeli a fost destul de apreciat, motiv pentru care m-am gândit să vă mai ofer o bucată tradusă din această conferință. De această dată textul tradus se poate găsi mai jos. Nu l-am mai făcut subtitrare pe video pentru că îmi ia foarte mult timp să fac subtitrările așa cum se cuvine. Sper însă să vă fie de folos și așa dar, înainte de a vedea traducerea, să definim cei doi termeni folosiți.

Temperamentul este ansamblul trăsăturilor psihofiziologice ale unui individ, care se reflectă în special în particularitățile de intensitate și de viteză ale reacțiilor psihice și motorii.

Caracterul este ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane și se manifestă în comportamentul, în ideile și în acțiunile sale. Trăsăturile de caracter sunt clasificate în funcție de relațiile individului cu mediul și cu sine.

Acum, iată traducerea videoclipului de mai sus..

Trebuie să vă mărturisesc.., am făcut o greșeală teribilă cu fiul meu cel mare, știți.., groaznică.

Mi-am dat seama de greșeala pe care am făcut-o cu el abia când s-a născut Keigo, cel mai mic. Kenji David are 15 ani, Keigo Daniel are 10. Și am descoperit că am fost foarte dur cu fiul meu cel mare când s-a născut al doilea.

Fiind tată pentru prima dată, ajungi să fii foarte rigid, foarte dur cu copilul tău cel mare.

Știți ce vreau să spun, regimul de genul: stai jos, salută mătușa, sări, da, acum, pentru că da, pentru că eu comand aici și punct, pentru că sunt tatăl tău, oprește-te, fă așa. În acest tipar.

Când se naște al doilea, ai învațat să fii un tată mai bun și apoi nu ești atât de dur cu al doilea.

Salută mătușa! Nu vrei?.. Lasă-l mătușă că e amărât…

În consecință, cel mai mare nu vorbește și cel mai mic vorbește, pentru că se simte în siguranță, știe că nimeni nu o să-l omoare. Primul a crezut totul. Al doilea crește cu teoria că, dacă nu l-au ucis pe ăsta, nu mă vor ucide nici pe mine.

Primul nu a avut la cine se raporta, așa că a crezut totul și, în consecință, dacă îi spun celui mare, de exemplu: știi David, nu primești PlayStation timp de o lună, o lună fără PlayStation, face așa: „Bine…”

Dacă îi spun celui mai mic, Keigo, nu primești PlayStation timp de o lună, el face asta: se oprește și îmi spune „Dar tată!…”.

Prin acel „dar tată” îmi spune de fapt „Calmează-te, de aceea ai făcut un ulcer acolo, pentru că iei totul foarte personal”, și începe să vorbească, să negocieze ca să nu-i iau jocul.

„Tu nu ai inteles tată, fratele meu nu ți-a spus totul, uite iți explic eu”, si vorbeste, si vorbeste, si vorbeste.

În realitate, ce aud eu e ca si cum ar spune „Hai să negociem!”.

„Până și gherila negociază în Columbia cu guvernul, îi iartă pe acei oameni, cum să-mi iei jocul mie? Nu fi exagerat.”

Am terminat de vorbit și nu am putut să-i iau jocul încăpățânatului.

În timp ce celălalt, primul, a acceptat deja hotărârea, a spus: „Nu e PlayStation timp de o lună”.

Uite, asta e atât de real… Mă uitam la televizor și a apărut cel mare în sufragerie, s-a uitat la mine, s-a învârtit în jurul meu apoi s-a dus în bucătărie, a deschis dulapul, a scos o prajitură de ciocolată și a ascuns-o așa sub haine. Închide încet ușa dulapului, iar eu ma uit la televizor, dar un tată, o mamă.. vede totul, vede totul, fără să se uite dinadins. Mă înțelegeți..

Și.. ceea ce tocmai a făcut este atât de absurd încât când e pe cale să intre în cameră, îi spun: „Kenji David?”, și vine așa, încet….. Așa cum umblă un băiat de 14 ani, adică anul trecut, avea 14 ani.

Până când în sfârșit a sosit!..

• Ce faci?
• Nimic?
• Nimic?
• Nu…
• Și atunci, ce este acolo? ..și râzând puțin spune…
• O bucată de ciocolată. ..Și îi spun cu ironie..
• Furi ciocolată din interiorul propriei case? Și râde din nou și spune..
• Nu..
• Dar nu înțeleg, fiule. Ai dreptul să iei ciocolata, de ce o ascunzi? De ce o furi? ..și râzând din nou spune:
• Nu știu..

Și atunci inchid televizorul. Mă pun în fața lui si îi cer iertare.

• Știu, e vina mea. Ai crescut ca într-un regiment militar, am fost un tată atât de dur, pentru că am fost la primul copil, nu știam nimic atunci, a fost foarte greu, trebuie să mă ierți. Tu ai tot dreptul să dezbatem, să expunem, să spunem că lucrurile nu stau așa, să vorbim, să mănânci o ciocolată cu deplină liniște sufletească. Știi că poți deschide dulapul. Cel care nu se poate atinge este fratele tău, pentru că are nouă ani și mănâncă totul, și ia toată punga și o dă prietenilor, câinilor, el nu știe cum stau lucrurile. El este cel care nu are voie, dar tu ai 14 ani, actionează mai liber.

Fiul meu mă ascultă, zâmbește și simt că mă iartă.

Chiar încercăm să reparăm lucrurile.. Pentru că.. ca să-mi ceară bani, îmi spune cel mai mare: „Tată.., adică.., eu.., vreau să spun că, oh, deci am nevoie de…” Toate astea ca să îmi ceară un dolar.

Nu, celălalt, celălalt e un ticălos! În același an, am acea imagine proaspătă, nu poate fi ștearsă din minte. Cel mai mic strigă la mine în casă, „Tată!!!” Așa vorbește el, cu o liniște de mare siguranță,

• Tată!!!,
• Unde?
• Hai, repede!!!

Eu m-am speriat că a căzut, că i s-a întâmplat ceva, deja țipă din răsputeri, și îl întreb unde este. „Aici, în baie”, îmi răspunde.

E în baia de la etajul doi. Alerg să văd ce s-a întâmplat cu el. Când am intrat, am acea imagine aici! El, așezat pe WC, face caca, îmi spune, „Nu e hârtie”.

Cum adică „nu e hârtie”?

 Și i-am spus ironic: „Și vând eu hârtie, sau ce?”,

• Serios!
• Am văzut deja că nu este hârtie, dar tot serios, vând eu hârtie, Keigo?

Și s-a uitat așa la mine, de parcă ochii lui îmi spuneau „Nu înțeleg gluma, adu hârtia!”.

Și nu mai găsesc nimic de spus… Mă duc să aduc hârtia.

Dar mă duc la soția mea și îi spun: „Este normal așa ceva?”

Toți sunt în casă, încăpățânatul ăsta îmi spune mie să aduc hârtia? Nebunul ăla nu mă respectă!

Ea îmi spune: Ba da, te respectă, nu-i este frică de tine, ca celuilalt amărât.

E adevărat… Mă duc să duc hârtia la ticălosul ăla.

Nu este doar vina noastră că am fost părinți atât de stricți cu cei mai mari. În general așa este, primul copil plătește consecințe, dar sunt și victime ale temperamentului lor. Vă asigur că îi hrănim la fel, dar sunt diferiți, au un temperament diferit.

De când era mic, cel mai mare, nu putea ucide animale, până în ziua de azi, are 15 ani, vede un fluture, o furnică, un gândac și îl scoate afară astfel încât să nu-l omoare.

L-a scos pentru că crede că este un protector al legii, dar în realitate, de când era mic, îl cunosc, se uita la furnici și spunea: Du-te acolo unde tatăl și mama ta sunt. Și l-a urmărit ducându-se acolo unde tatăl și mama erau.

Iar celălalt, desigur, fără să-l învețe cineva, celălalt continuă să omoare tot ce găsește.

„Tatăl tău nu vine azi acasă, nici al tău”, și nimeni nu l-a învățat cum să facă asta, știi?

Și de aceea există un joc între cei doi.

Cel mare spune: „Nu omorî animalele! Nu ai inimă! Ți-ar plăcea să apară un uriaș și să te omoare?”

Iar iar cel mic îi spune, „Uriașii nu există?”

Este o diferență între cei doi.

Acum, cu o astfel de inimă care nu poate ucide o muscă, îi spun soției mele,

• Trebuie să avem grijă de cel mai mare!
• De ce?
• Mă îngrijorează… Are ca o gelatină în loc de inimă, și cu acea inimă care nu poate ucide o muscă, este unul dintre cei care într-o curtare face un pact de sânge, ia în grijă copiii tuturor, trebuie să avem grijă să nu îl rănească fetele.

Iar când mă uit la cel mic, zic „Trebuie să avem grijă de fetele rele, că o să le facă să sufere”.

Nu există nici mai rău, nici mai bun, statisticile spun că 95 la sută dintre părinți au preferințe și că celelalte 5% spun minciuni. Fiecare are preferințe. Dar nu este o preferință afectivă, nu e că cineva iubește un copil mai mult decât pe altul, este absurd, ceea ce se întâmplă este că se înțelege mai mult cu un copil decât cu altul.

Există o afinitate, în cazul meu cu cel mai mare. Asta pentru că, bineînțeles, îl știu, pentru că mă înțeleg, și sunt mult mai îngrijorat de cel mai mare, pentru că nu seamănă cu mine. E la fel ca mama lui, are inima mamei. Din moment ce o protejez pe mama lui, tendințele mele sunt să-l protejez și să mă gândesc tot timpul: „Ce se va întâmpla cu viitorul acestui copil”.

Când îl văd pe micuț, seamănă atât de mult cu mine.. și spun că știu deja tot ce i se va întâmpla. Poate mă protejează, iar când vine vorba de negociere, îi spun soției mele, „Eu vorbesc cu cel mare. Pentru că există o afinitate, îl conving eu, îl conving eu pe cel mare, tu vorbește cu cel mic, pentru că îmi e teamă că mă convinge el pe mine să fac cum vrea.

Și are o afinitate incredibilă cu cel mic. Așa că… nu, nu este o preferință emoțională.

Acum, să ajung la subiect, dacă asta este într-o casă, într-o casă cu doar doi copii, imaginați-vă că aveți o echipă de lucru, imaginați-vă că intrați într-o populație în care există atâtea tipuri de temperamente și caractere prost formate de multe ori.

Temperamentul și caracterul sunt două…

Temperamentul este ceea ce se moștenește, nu e nimic de făcut în această privință, ca și copiii mei, ei l-au moștenit, caracterul este ceea ce se formează.

În Japonia, când se spune „Omul acela are un caracter puternic”, te duci să te uiți la japonez și spui: „Da. Profesorul ăla are un caracter puternic.”, îmi spune, „Nu-i așa?” și mă uitam la el, așa, căzut pe gânduri.

Și acela era un om așa (n.t. pleoștit)… Omul acela are caracter?… Da, are un caracter puternic.

„Oh, chiar aşa?”

Da. Du-te și împinge-l și vezi.

L-am împins.

Zic, „Scuze”, iar profesorul face așa… (n.t. la fel de calm ca până atunci) „Nu e nimic”. Caracter.

Iar dacă nu te enervezi niciodată, acesta este un caracter puternic, caracterul domină temperamentul.

În America Latină, când se spune: „Are un caracter puternic”, te duci să te uiți și e tot roșu la față omul și strigă la toată lumea.

Acest om nu are un caracter puternic, are un caracter slab. Ce este puternic este temperamentul lui pe care nu-l domină cu caracterul său.

Dezvoltarea caracterului înseamnă a-ți domina temperamentul, a te arăta cu adevărat așa cum ești. Nu te îndepărtează de la a cere iertare…

Dacă există ceva ce vrem cu adevărat să promovăm în America Latină, este asta: De ce nu acepți lucrurile?

Copiii noștri cresc deja cu acea cultură a negării…

Gura plină de zahăr, și spune: Nu am fost eu, nu am fost eu, nu am fost eu.

Și cel mai mic, știi, punem o chestie albastră în baie, o chestie albastră în apa, ceva albastru, nu știu cum se numește. Și deodată văd că scrie, în albastru, „Keigo”.

Și eu… cu un deget, Și cum să-l iau?… E un deget înfipt în chestia albastră… ahh… și îi spun:

• Ai măzgălit în baie..
• Nuuu..
• Keigo, nu te întreb, îți spun: Tu ai măzgălit în baie!
• Nuuuu..
• Uite, poți să-i spui că nu te voi ucide..
• Nuuu…

Lucrul interesant cu japonezii este că spui așa ceva și ei răspund: „Da, am fost eu” și începe să mărturisească până și ceea ce nu este întrebat.

E incredibil.. „Da, eu am făcut-o și în realitate a fost mai rău…”

Iar noi latinii spunem… Ahhhh

Dar, în realitate, există de fapt un beneficiu atunci când cineva acceptă, când recunoaște. Este mai ușor să rezolvi problemele, erorile. Nu există atât de mult progres într-o problemă când există o atitudine de a spune, „Oh, da, am fost eu, am fost eu, eu am facut asta”

Păi e în albastru și e un nume. Cine ar scrie „Keigo”? Ai semnat în baie.

„Da, tati, acum că îmi aduc aminte… Da… Uitasem.”

Recunoaște doar, nimeni nu te va ucide. Ce se poate întâmpla dacă deschizi discuția și spui adevărul?

Adevărul e că e chiar mai rău.. Nu am de gând să mărturisesc tot ce am făcut în viața mea pentru că nu e timp pentru asta, dar m-am săturat să trișez, să joc poker, pentru că viața nu este un joc de poker să mă prefac că am o mână bună când nu am, ci să spun: „Da, adevărul este asta, mă arăt așa cum sunt.”