Psihoterapii

Terapia de familie structurală

Figura de bază a modelului de terapie familială structurală este Salvador Minuchin.

  • S-a născut în anul 1921, San Salvador, Entre Ríos, Argentina.
  • Provine dintr-o familie de modă veche (imigranţi ruso-evrei). Tatăl era autoritatea supremă, nici mama, nici el, nu aveau dreptul să i se opună.
  • Trei fraţi. Fiind copilul ce mare, el trebuia să fie cel responsabil, lucru ce l-a marcat.
  • Familia lui a trecut de la a fi foate bogaţi la a nu avea ce pune pe masă.
  • Părinţii l-au împins spre educaţie.
  • A făcut puşcărie în Argentina timp de 3 luni pentru că a protestat faţă de dictatura lui Juan Peron.
  • ’48, SUA, formare în psihiatrie infantilă

Naşterea modelului structutral

  • Anii ‘50, în diferite locuri din SUA, 4-5 persoane au început să creadă că a lucra cu familiile este o alternativă viabilă a terapiei individuale, totul a început în spitalele de psihiatrie. Ei au fost primii care au crezut că a lucra cu familiile psihoticilor este relevant.
  • Această „mişcare” nu avea numai rădăcini psihologice, ci şi politice, era o manieră de restaurare a justiţiei sociale. Au crezut că dacă familiile dezvoltă abilităţi în creşterea copiilor vor dezvolta abilităţi şi pentru a lupta împotriva injustiţiei sociale.
  • Familiile hispanice şi afro-americane erau populaţia ţintă a terapiei. În aceea perioadă apărea tot mai clară neputinţa şi incapacitatea terapeutului. Lupta cu sărăcia şi discriminarea era factorul principal ce genera probleme în aceste familii.
  • Families of the slums” a fost prima carte publicată ce a adus la lumină familiile sărace din mahalale (femei casnice cu mulţi copii, soţi distruşi de faptul că nu îşi găsesc de lucru şi sunt discriminaţi). Minuchin a adus aceste familii în ochii specialiştilor care până atunci le ignorau complet. Zona de sănătate mintală nu era responsivă la aceste familii.
  • Când au început să lucreze cu aceste familii au realizat că limbajul lor (n.r. a terapeuţilor ) era greşit (diferit de cel al acestora). Au fost nevoiţi să înveţe limbajul lor. Au realizat că conceptele pe care le foloseau în terapia individuală nu reflectă maniera în care aceste familii „dansează”
  • Au început să vadă familia ca unitate, în dans, iar pe individ ca parte al acestui dans familial. Au văzut familiile, înainte de a conceptualiza sistemele.
  • 1965 – a fost dificilă aducerea pe hartă a psihoterapiei de familie pentru că în acea perioadă toţi erau psihanalişti.
  • La un moment dat a realizat că în echipa lui toţi erau caucazieni în timp ce peste 80% din familiile cu care lucrau erau hispanice sau afro-americane. Aşa a început procesul de instruire în TSF a para-profesioniştilor, indivizi din ghetou.
  • Pentru că aceşti indivizi nu aveau nici liceu, le era greu să îi instruiască. Oglinda unidirecţională şi suspervizarea prin telefon au fost inventate ca răspuns la necesitatea de instruire a acestor indivizi şi în acelaşi timp, responsabilitatea etică de a proteja familiile.
  • Minuchin afirmă că terapeutul trebuie să fie multiform, trebuie să fie capabil să susţină pe rând fiecare membru al familiei. Terapia lui este una proximală.
  • Unul din metodele lui este „stroke and kick”. Stroke-ul (validarea/incurajarea) vine primul şi e continuu.
  • Minuchin a decentralizat terapeutul. Membrii familiei sunt cei care trebuie să-şi vorbească şi să-şi rezolve problemele.
  • Invită familia la „dans” iar el îi priveşte. Dacă poate, va intra spunându-le ceva despre felul în care dansează sau arătându-le modalităţi alternative de „dans”.

Terapia de familie structurală

  • Familia exercită un puternic impact emoţional asupra individului. Atât de puternică este această influenţă încât disfuncţiile individului sunt adesea o reflectare a disfuncţiilor familiei. Sigmund Freud a recunoscut acest fenomen în tratarea pacienţilor săi. Terapia de familie structurală şi teoria Boweniană recunosc, de asemenea, importanţa familiei în vindecarea individuală.
  • Familia are o organizare bine definită, cu roluri şi funcţii, precum şi o repartiţie a puterii.
  • Structura – definită prin schemele de interacţiune familială. Structura presupune modele invariabile de interacţiune ce sunt guvernate de reguli care determină când, cum şi cu cine se intră în relaţie. Nichols şi Schwartz scriau în anul 1995 (aici) că interacţiunile spontane sunt cele mai potrivite pentru a observa structura familiei.
  • Terapia de familie structurală are ca puncte esenţiale:
    – Subsistemele
    – Frontierele

Cele mai importante şi mai des întâlnite subsisteme familiale sunt:

  • Subsistemul adulţilor
  • Subsistemul parental
  • Subsistemul fraţiilor

Trei tipuri de graniţe:

  • graniţe rigide
  • graniţe clare
  • graniţe difuze

Patru surse de stres pentru sistemul familial

  1. contactul stresant al unui membru al familiei cu forţe extrafamiliale
  2. contactul stresant al întregii familii cu forţe extrafamiliale
  3. stresul în perioadele de tranziţie în familie
  4. stresul cauzat de o problemă idiosincratică

Patru stadii de dezvoltare care apar în majoritatea familiilor

  1. constituirea cuplului
  2. copiii mici
  3. copiii şcolari şi adolescenţi
  4. copiii mari

Diagnoza familială

  • familie sănătoasă – funcţională – caracterizată prin tranzacţii ce satisfac nevoile fiecărui membru al familiei
  • familie disfuncţională – în care stresul perturbă procesul de împlinire a nevoilor membrilor familiei

Patru elemente de patologie (Walsh & McGrow ) care pot fi urmărite în cadrul unei familii la evaluarea gradului ei de funcţionalitate:

  1. patologia graniţelor
  2. patologia alianţelor
  3. patologia triadelor
  4. patologia ierarhiei

Trei faze în terapia structurală:

  1. însoţirea familiei sau acomodarea cu familia – tehnici:
    – menţinerea
    – clarificarea
    – mimarea
  2. diagnoza structurală (hărţi terapeutice)
  3. restructurarea familială

Tehnici:

  1. punerea în practică a interacţiunilor ce au loc în familie
  2. actualizarea patternurilor tranzacţionale ale familiei
  3. sublinierea graniţelor
  4. dezechilibrarea ierarhiilor
  5. intensitatea
  6. escaladarea stresului
  7. stabilirea unor sarcini
  8. formarea competenţei
  9. utilizarea simptomului
  10. utilizarea paradoxului
  11. manipularea dispoziţiilor afective din cadrul familiei
  12. educarea şi ghidarea

Rolul terapeutului – activ, directiv

© Material realizat de Iosif Szenasi. Informatiile din acest articol pot fi preluate numai cu mentionarea sursei.

Iosif Szenasi este psiholog, psihoterapeut, coach şi trainer de dezvoltare personală. Oferă şedinţe de psihoterapie, consiliere psihologică, coaching şi training online, atât în limba română cât şi în limba engleză.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *