Uneori, când îmi deschid gura, părinţii mei ies prin ea

Unul dintre cele mai mari provocări ale noastre este să devenim noi înşine. Deşi am venit pe această lume ca o coală albă de hârtie, încă din prima clipă cei din jur s-au apucat să ne definească.

Vrând-nevrând, imediat după naşterea copilului, părinţii gândesc ceva de genul: Mulţumim Doamne pentru acest copil minunat, de aici ne ocupăm noi!

Şi, se apucă de treabă cu definirea noastră cam aşa: este un copil frumos, băiat, caucazian, român, creştin, seamănă cu mama, ş.a.m.d. Când mai creşte, copilul este invăţat ce este bine şi ce este rău.

Desigur, toate aceste perspective şi valori nu sunt neapărat general valabile, ci sunt mai degrabă perspectiva familiei în care s-a nimerit să ne naştem.

Apoi, când mai creştem puţin şi ne apropiem de maturitate, ne dăm seama că nu prea ştim cine suntem noi cu adevărat. Atunci începe adevărata distracţie!

Oricât ne-am strădui însă să fim altfel decât părinţii noştri, ei sunt parte integrantă din noi şi nu avem cum să scăpăm de tot de ei. În anumite momente – cele de criză în mod special – sunt şanse mari să devenim exact ca mama sau tatăl nostru. Mai ales în situaţii de stres, tindem să revenim la modelele parentale (instinctele) învăţate în copilărie.

Unii spun că nu se poate scăpa de aceste programări, alţii spun că se poate, însă cu multă muncă. Eu cred că este important ca în primul rând să realizăm că am primit de la părinţii nostri şi lucruri bune, nu doar rele. Aspectele bune sunt de onorat prin păstrare, iar cele care nu sunt bune pentru noi trebuiesc lăsate în urmă.

Vezi şi Ce inseamnă de fapt zicala “Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!”

Cum lăsăm în urmă aspectele pe care considerăm că nu este bine să le ducem mai departe?

Ei bine, prin diferenţierea de sine – vezi aici o prezentare în limba engleză a acestui concept. Deşi pare a fi un răspuns simplu şi uşor, este nevoie de multă muncă şi perseverenţă pentru a putea face acest lucru. În plus, chiar şi cu ajutorul unui terapeut de familie, este discutabil procentul în care putem face această diferenţiere de sine.

În orice caz, schimbarea (sau măcar îmbunătăţirea) este posibilă, iar responsabilitatea pentru a ne îmbunătăţi ne aparţine în întregime. De la o vârstă încolo, să dăm vina pe părinţi nu mai este o scuză bună!