Povești terapeutice: Emma și copiii

Emma era o mamă care muncea. Le preda copiilor la școală toată ziua şi, seara, venea acasă la cei trei ai ei care se ciondăneau tot timpul. Unul îşi punea mereu acelaşi CD favorit cât putea de tare. Altul se uita la televizor, dând volumul la maxim ca să acopere CD-ul şi plângându-se de zgomotul făcut de frati-su. Al treilea juca jocuri pe computer și refuza să cedeze controlul tastaturii, aşa încât şi celorlalți să le poată veni rândul.

Emma era chemată să aplaneze certurile, simțind că se presupunea ca ea să fie judecător şi juriu cel puțin până ce lua o decizie nefavorabilă. Atunci era contestată şi certurile o luau de la capăt.

Se întorcea acasă de la școală ruptă de oboseală, dorindu-şi puțină linişte. Stoarsă de orice energie, s-a adresat unui psihoterapeut.

– Nu mai pot să suport, i-a spus. Am ajuns la capătul puterilor! Ce pot să fac?

– Ceea ce voi sugera, a replicat terapeutul, poate să sune nițel nebunesc şi s-ar putea să nu vreți să procedaţi aşa, dar dacă doriți ca situația să se amelioreze, asta e ceea ce trebuie să faceţi.
Aşteptaţi până în vacanța următoare. Invitați toate rudele la care vă puteți gândi pentru ca să stea la dumneavoastră în vacanţă. Rugaţi-le să-şi aducă toți copiii şi animalele de casă. Puneți-i pe toți să doarmă pe canapea, pe jos, oriunde îi puteți înghesui.

După cum vă puteți lesne imagina, la mijlocul primei săptămâni de vacanţă, Emma a solicitat o consultație urgentă la terapeutul ei.

– Ce mi-aţi făcut? l-a întrebat. Casa este o casă de nebuni. E mai rău ca niciodată. Acum, în loc de trei copii care se ceartă, sunt aproape o duzină care se iau la harță între ei. Nu există un lucru asupra căruia să cadă de acord. Nu ai loc nici să păşeşti. Casa este un haos. Gălăgia este infernală. E mai rău decât să tră ieşti pe un câmp de luptă. Şi animalele! Astea ne mai lipseau! Nu pot suporta toate animalele alea.

– Îmi pare rău, a răspuns terapeutul calm. Aveți dreptate, animalele au fost deja prea mult. Găsiți pe cineva care să aibă grijă de ele pentru restul vacanței. Emma s-a dus acasă, simțindu-se puțin mai ușurată, dar săptămâna următoare s-a întors la cabinetul terapeutului.

– Încercaţi să mă înnebuniți? l-a întrebat. Am scăpat de animale, dar casa e tot un infern. Toți oamenii ăia, tot zgomotul ăla, toate ţipetele, toate certurile. E fără pauză, de la trezire până la culcare. Nu există respiro. Nu mai rezist. Calc pe copii oriunde mă întorc. Nu am loc ca să ajung în bucătărie din cauza atâtor rude. Fiecare vrea să vadă altceva la televizor. E suficient pentru ca cineva să vrea să caute o funie scurtă şi o clădire înaltă.

– Îmi pare rău, a spus din nou terapeutul. Aveți dreptate. Trimiteți-vă toate rudele înapoi la casele lor.

Femeia a aşteptat cu nerăbdare următoarea consultație. A năvălit în biroul terapeutului ei.

– E minunat! a exclamat. Mi-ați salvat familia şi căsnicia. Viața este atât de paşnică şi liniştită acum că rudele și animalele lor de companie au plecat. Casa pare mare și spațioasă. E plăcut să aud sunetul propriilor mei copii văzându-şi de activitățile lor. Reuşesc să găsesc timp şi pentru mine, iar soțul meu şi cu mine apreciem acum timpul pe care-l avem ca să stăm de vorbă. Mulțumesc.

Poveste extrasă din cartea 101 povești vindecătoare pentru adulți, de George W. Burns.